A auzit alți copii arătând spre mâna bebelușului și numindu-o „ciudățenie”, chiar dacă erau doar o vorbă copilărească, era totuși foarte dureros pentru mamă. Când bunica avea grijă de copil, îi acoperea chiar mâna cu o mânecă-doar pentru că copilul avea un deget în plus pe mâna stângă.
Prima vizită
Acesta a fost al doilea copil al ei. Primul ei copil nu avea această afecțiune. După ce s-a născut copilul, bunica a observat ceva neobișnuit în timp ce o îmbrăca. Pe vremea aceea, mama era foarte confuză și nu știa ce nu a mers bine.
Mai târziu, unele rude au întrebat dacă ea a mâncat ceva nepotrivit în timpul sarcinii care a cauzat acest lucru.
Cu toate acestea, de la pre-sarcină până la naștere, mama a menținut o dietă normală, fără nimic neobișnuit. De asemenea, nu a existat niciun istoric familial de polidactilie de ambele părți, așa că în mod clar a fost mai mult ca un accident.
Chiar și așa, mama se învinovățea uneori, simțindu-se vinovată că copilul ei a fost nevoit să suporte astfel de comentarii. Privind mâna bebelușului ei, ea și familia ei s-au hotărât să găsească o modalitate de a o trata. Deși au consultat inițial medicii locali, li s-a spus să aștepte până când copilul împlinește vârsta de un an pentru operație.
Dar când copilul a împlinit un an, li s-a spus să aștepte mai mult-pentru ca operația la doi ani ar fi mai bună. Părinții nu au mai putut aștepta, așa că au decis să călătorească prin provincii până la Wuhan. La urma urmei, copilul era o fată și s-au îngrijorat că așteptarea mai lungă ar putea cauza suferință psihologică pe măsură ce creștea.
Prima vizită
Când copilul avea 1 an și 4 luni, părinții ei au adus-o la clinică. În sala de așteptare, mama a văzut copii din toată țara-unii aveau aceeași afecțiune ca și fiica ei, în timp ce alții aveau cazuri mai complexe precum polidactilia mâinilor și picioarelor, sindactilia și degetele mari plutitoare.
Înainte de a mă întâlni, mama era foarte neliniştită şi credea că starea copilului ei era extrem de gravă. Dar, după ce a ajuns la clinică, și-a dat seama că cazul bebelușului ei nu este unic. Nu au existat doar pacienți pentru prima-dată, ci și multe-cazuri de urmărire, care i-au ușurat foarte mult anxietatea.
Degetul suplimentar de pe mâna stângă a bebelușului era relativ simplu ca structură, iar operația ar fi destul de rutină.
Raze X-preoperatorii
La 1 an si 4 luni, bebelusul era deja la o varsta potrivita pentru operatie. De fapt, intervenția chirurgicală poate fi luată în considerare atunci când un copil are 6-8 luni și cântărește aproximativ 6 kg.
După ce au înțeles pe deplin starea, părinții s-au simțit în sfârșit mai puțin nervoși. Nu mai avea de ce să vă faceți griji-trebuia doar să aștepte calm operația.
Când copilul a intrat în operație, mama s-a gândit că nu va plânge, pentru că planul chirurgical era deja clar și nu era prea îngrijorată.Cu toate acestea, văzându-i pe alți părinți atât de nervoși, când fiica ei a intrat efectiv în sala de operație, nu s-a putut abține să nu izbucnească în plâns.
Operația a decurs fără probleme. Văzând că degetul în plus a dispărut a adus o mare ușurare mamei-prima etapă a fost finalizată.
9 luni după operație
După externare, întreaga familie a depus eforturi mari în exerciții de reabilitare-funcționale, purtând atele și aplicarea de medicamente anti-cicatrici.
La început, copilul a fost foarte necooperant. De fiecare dată când era timpul pentru exerciții, ea fugea, iar părinții ei trebuiau să o „prindă”. Dar după ceva timp, ea s-a adaptat treptat și a devenit mai cooperantă, iar recuperarea ei a fost în sfârșit pe drumul cel bun.
La început, când făcea exerciții pasive, mama s-a simțit frântă de inima auzindu-și fiica plângând. Dar acesta a fost un proces necesar, așa că părinții au urmat cu strictețe instrucțiunile de îngrijire postoperatorie-învățând din videoclipuri și sfaturi medicale cum să schimbe pansamentele, să efectueze exerciții, să folosească atele și să aplice medicamente pentru cicatrici. Au făcut totul fără să rateze nimic și l-au dus foarte bine.
Schimbări înainte și după operație
Eforturile părinților au dat roade. Copilul se poate juca acum și își poate folosi mâna foarte bine, iar ea a devenit mult mai încrezătoare. Înainte își ascundea mâna stângă, dar acum, când cineva întreabă despre asta, nu se mai teme și își poate întinde cu încredere mâna pentru a le arăta altora.
După toate greutățile, fericirea a venit în sfârșit. Privind mâna recuperată a copilului ei, mama se simte mult mai puțin vinovată. Acum bebelușul își poate întinde cu încredere mâna, la fel ca alți copii. Mama spune că nu vrea niciodată ca copilul ei să treacă prin operație din nou-o singură dată este suficient.